Cateva cuvinte despre rezistenta la insulina ..
Rezistenta la insulina este un status in care o anumita concentratie a insulinei produce un efect biologic diminuat. Rezistenta la insulina a fost definita arbitrar ca necesitatea unei doze de 200 de unitati de insulina pe zi pentru a obtine controlul glicemic si a preveni cetoza.
Sindroamele de rezistenta la insulina formeaza astazi un spcetru larg clinic, care include obezitatea, intoleranta la glucoza, diabetul si sindromul metabolic, precum si statusul de rezistenta extrema la insulina. Aceste sindroame pot fi asociate si cu boli imunologice, conditii genetice, endocrine si metabolice.
Sindromul metabolic-un status de rezistenta la insulina cunoscut si ca sindromul X sau sindromul dismetabolic atrage atentia in mod deosebit datorita importantei sale clinice.
Rezistenta la insulina este o baza comuna pentru dezvoltarea intolerantei la glucoza, incluzind diabetul si boala cardiaca coronariana. Persoanele cu sindromul metabolic sunt predispuse de doua ori in plus la decese prin infarct sau atac cerebral fata de cele fara sindrom. Cei cu sindromul metabolic au un risc de 5 ori crescut de a dezvolta diabet de tip 2. Diabetul zaharat este a sasea cauza de deces prin boala si a saptea cauza de deces in lume. Global, pina la 80% dintre cei 200 milioane de diabetici vor muri prin boli cardiovasculare. Diabetul este cauza principala a bolii renale in stadiu terminal si a orbirii in lume. Pacientii cu diabet au un risc crescut de moarte cardiaca si atac cerebral, de asemeni un risc crescut de neuropatie si gangrena. Diabetul este asociat si cu complicatii metabolice acute.
Boala cardiaca coronariana este cauza principala de deces in tarile dezvoltate. Mortalitatea si morbiditatea asociate cu alte conditii cu rezistenta la insulina includ: ovarele polichistice (infertilitate, exces de androgeni, neregularitatea menstrelor), conditii lipodistrofice si leprechaunismul.
Tratamentul doreste reducerea mortalitatii si a complicatiilor. Medicamentele care reduc rezistenta la insulina includ biguanidele si thiazolidonele, cu efecte antihiperglicemice si de sensibilizare la insulina. Sunt folosite si cantitati mari de insulina pentru a acoperi rezistenta la insulina. Raspunsul la dozele obisnuite de insulina este observat in cazurile cind rezistenta este datorata distrugerii la locul de injectare. Metforminul este o biguanida, reduce glucoza hepatica si creste asimilarea in tesuturile periferice (muschi si adipocite) . Metforminul este un medicament major in tratamentul pacientilor care sunt obezi si au diabet tip 2. Medicamentul favorizeaza scaderea in greutate si amelioreaza profilul lipidic si integritatea vasculara. Thiazolidonele scad nivelul de insulina din plasma si trateaza diabetul tip 2 asociat cu rezistenta la insulina.
Evolutia este conditionata de tipul de sindrom de rezistenta la insulina. In sindromul metabolic evolutia este afectata de numarul si severitatea conditiilor comorbide si de instituirea unei terapii adecvate. In leprechaunism evolutia clinica este caracterizata de hipoglicemie si mortalitate in primul an. In alte conditii progresia rexistentei la insulina si manifestarile conditiilor asociate continua pina la adolescenta.
Patogenie.
In rezistenta la insulina sunt evidente numeroase entitati clinice. Aceasta heterogenitate clinica poate fi explicata biochimic. Insulina se leaga si actioneaza mai ales prin receptorii de insulina si factorul de crestere insulinlike-IGF-1 receptor. Actiunile celulare ale insulinei includ o varietate de efecte pe caile de semnalizare postreceptor pe celulele tinta.
Mecanismul responsabil de rezistenta la insulina include defecte genetice sau primare ale celulelor tinta, autoanticorpi antiinsulina si degradarea accelerata a insulinei. Obezitatea, cea mai comuna cauza a rezistentei la insulina este asociata cu un numar scazut de receptori si cu imposibilitatea postreceptor de a activa tirozinkinaza.
Rezistenta la insulina joaca un rol patogenic major in dezvoltarea sindromului metabolic incluzind: -hiperinsulinemia, diabetul tip 2 si intoleranta la glucoza
-obezitatea centrala, hipertensiunea
-dislipidemia, nivel scazut de HDL si nivel crescut de LDL
-hipercoagulabilitatea cu cresterea inhibitorului activatorului de plasminogen1.
Inflamatia si adipocitokinele joaca de asemeni un rol in patogeneza sindroamelor metabolice. Nivelul crescut de proteina reactiva C este relationat cu rezistenta la insulina si sindromul metabolic. Nivelul redus de adiponectina si concentratiile crescute de leptina sunt conditii asociate cu sindromul metabolic si rezistenta la insulina. Omentin este o adipokina secretata de grasimea viscerala si nu de cea subcutanata creste sensibilitatea insulinei in adipocite.
Rezistenta insulinica, hiperinsulinemia compensatorie sunt asociate cu boala cardiovasculara. Disfunctia endoteliala este o caracteristica predominanta a sindromului de rezistenta la insulina. Diabetul tip 2 este caracterizat prin cresterea eliberarii de glucoza hepatica, cresterea rezistentei periferice la insulina si scaderea secretiei de insulina. In muschii scheletici transportul anormal al glucozei determina rezistenta la insulina. GLUT-4 este principalul transportor al insulinei. Insulina si IGF sunt reglatori importanti ai functiei ovariene. Rezistenta la insulina este responsabila de hiperandrogenismul caracteristic ovarelor polichistice.
Exista doua variante majore de anomalie a receptorului insulinic asociate cu acantosis nigricans-tipul A prin receptor absent sau disfunctional si tipul B prin autoanticorpi ai receptorului de insulina. Ambele sindroame sunt asociate cu hiperinsulinemie.
sâmbătă, 26 februarie 2011
Simptome Diabet
Simptomele diabetului
Simptomele diabetului zaharat variaza de la caz la caz. In general, diabetul se caracterizeaza prin cresterea peste normal a concentratiei de glucoza in sange (hiperglicemie), cu sau fara eliminarea de zahar prin urina (glicozurie). Alte simptome care pot sa apara sunt: setea excesiva cu aport crescut de apa, eliminarea de urina in cantitati mari si foamea excesiva cu ingestia de alimente in cantitati mari.
Aceste trei simptome, cunoscute in terminologia medicala ca polidipsie, poliurie si respectiv polifagie, sunt in general cauzate de hiperglicemie. La pacientii care sunt bolnavi, dar care au ignorat semnele mai multa vreme, nefiind astfel diagnosticati, se poate intampla ca prima manifestare remarcata sa fie coma diabetica.
Diabetul de tip 1 isi face simtita prezenta de regula inainte de 40 de ani, dar exista si pacienti la care diabetul de tip 1 survine in mod atipic, tarziu in viata, la varsta de 50 de ani sau chiar mai tarziu, in cazuri rare. De obicei, pacientii cu diabet de tip 1 aparut la o varsta mai inaintata nu sunt obezi ca cei care sufera de diabet de tip 2.
Diabetul de tip 1 poate debuta brusc, cu sete, urinare in exces, apetit crescut si pierdere in greutate. Persoanele cu diabet de tip 1 pot avea greutate normala sau pot fi subponderale, in functie de intervalul de timp dintre debutul simptomelor si inceputul tratamentului. De regula, in cazul diabetului de tip 1, odata ce simptomele s-au dezvoltat, este necesara administrarea insulinei.
Diabetul de tip 2 debuteaza de obicei la mijlocul vietii sau mai tarziu. De regula, pacientul cu diabet zaharat de tip 2 este obez sau supraponderal. De asemenea, la acesti diabetici, simptomele apar si se manifesta treptat. Daca pacientul reuseste sa-si controleze greutatea corporala prin masurile dietetice, respectiv prin administrarea de medicamente antidiabetice cu administrare pe cale orala, nu este necesara administrarea insulinei. Exista destul de multi pacienti cu diabet de tip 2 la care se aplica insulinoterapia.
Simptomele diabetului zaharat variaza de la caz la caz. In general, diabetul se caracterizeaza prin cresterea peste normal a concentratiei de glucoza in sange (hiperglicemie), cu sau fara eliminarea de zahar prin urina (glicozurie). Alte simptome care pot sa apara sunt: setea excesiva cu aport crescut de apa, eliminarea de urina in cantitati mari si foamea excesiva cu ingestia de alimente in cantitati mari.
Aceste trei simptome, cunoscute in terminologia medicala ca polidipsie, poliurie si respectiv polifagie, sunt in general cauzate de hiperglicemie. La pacientii care sunt bolnavi, dar care au ignorat semnele mai multa vreme, nefiind astfel diagnosticati, se poate intampla ca prima manifestare remarcata sa fie coma diabetica.
Diabetul de tip 1 isi face simtita prezenta de regula inainte de 40 de ani, dar exista si pacienti la care diabetul de tip 1 survine in mod atipic, tarziu in viata, la varsta de 50 de ani sau chiar mai tarziu, in cazuri rare. De obicei, pacientii cu diabet de tip 1 aparut la o varsta mai inaintata nu sunt obezi ca cei care sufera de diabet de tip 2.
Diabetul de tip 1 poate debuta brusc, cu sete, urinare in exces, apetit crescut si pierdere in greutate. Persoanele cu diabet de tip 1 pot avea greutate normala sau pot fi subponderale, in functie de intervalul de timp dintre debutul simptomelor si inceputul tratamentului. De regula, in cazul diabetului de tip 1, odata ce simptomele s-au dezvoltat, este necesara administrarea insulinei.
Diabetul de tip 2 debuteaza de obicei la mijlocul vietii sau mai tarziu. De regula, pacientul cu diabet zaharat de tip 2 este obez sau supraponderal. De asemenea, la acesti diabetici, simptomele apar si se manifesta treptat. Daca pacientul reuseste sa-si controleze greutatea corporala prin masurile dietetice, respectiv prin administrarea de medicamente antidiabetice cu administrare pe cale orala, nu este necesara administrarea insulinei. Exista destul de multi pacienti cu diabet de tip 2 la care se aplica insulinoterapia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
